Istoria implantelor phakice

Cu toate că acest tip de dispozitive a intrat în atenția chirurgilor doar de câțiva ani, cercetările pentru dezvoltarea lor au început acum mai bine de 50 de ani.

Prima tentativă de corecție a refracției cu ajutorul unui implant intraocular phakic (printr-o operație care păstrează cristalinul natural) a fost realizată de medicul italian Benedetto Strampelli, în 1956. La acel moment, implantul a fost realizat dintr-un material revoluționar la acea perioadă, numit Polymethylmethacrylate (PMMA), mai cunoscut sub banala denumire de plexiglas. Deși eforturile de îmbunătățire a designului și a tehnicilor chirurgicale au fost remarcabile, aceste implante nu au fost viabile pe termen lung datorită complicațiilor și efectului nociv asupra celulelor endoteliale de pe suprafața internă a corneei, ceea ce a condus la explantarea lor în cele mai multe situații.

În anii ’80 au fost lansate noi modele care au fost implantate în camera anterioară (înaintea irisului), realizate din PMMA sau din silicon, dar cu rezultate pe termen mediu și lung mai degrabă modeste.

În prezent, se consideră că fondatorul conceptului modern de implant phakic amplasat retro-irian (în sulcus) a fost renumitul Prof. Dr. Fyodorov din Moscova, considerat ”părintele chirurgiei refractive”. Acesta a realizat în 1986 câteva modele experimentale de implante phakice realizate din silicon, cu design tip ”buton” sau ”ciupercă”, care au putut fi implantate înapoia irisului cu rezultate stabile și predictibile, operațiile fiind considerate un succes remarcabil.

ICL_Bild2

Din anul 1993 a început o colaborare strânsă între Prof. Dr. Fyodorov și compania STAAR SURGICAL Inc. din SUA, care tocmai dezvoltase un material inovativ pe bază de colagen de origine porcină, perfect compatibil cu țesuturile intraoculare, numit Collamer. Implantul rezultat din această colaborare a fost implantat începând cu 1993 de către Dr. Roberto Zaldivar din Argentina, pe o serie de voluntari.

Începând cu 1997 a început comercializarea acestor implante în țări din Europa și SUA și a început lungul proces de acreditare de către forurile medicale competente. La acel moment, versiunea inițială a suferit mai multe modificări și îmbunătățiri succesive, ajungând la cel mai larg răspândit model Visian ICL™ – V4B.

Efectuarea trialurilor clinice pentru acreditarea Visian ICL în SUA, esențiale pentru succesul de piață al companiei, a fost un proces de lungă durată, care a implicat evaluarea a sute de pacienți pe durata mai multor ani și care s-a finalizat cu succes în decembrie 2005, când implantul Visian ICL a primit aprobarea FDA pentru comercializare în SUA.

Odată cu lansarea modelelor Visian ICL™ V4B Toric, popularitatea acestui tip de implant a crescut exploziv, ca urmare a posibilității de corecție a viciilor de refracție (miopie, hipermetropie) simultan cu corecția astigmatismelor mari, care nu puteau beneficia de o soluție chirurgicală până la acea dată.

Lansat în 2009, modelul V4C – CentraFlow™ – permite efectuarea intervenției prin mini-incizie (sub 3,0mm) și este disponibil în prezent într-o largă diversitate de mărimi și dioptrii, inclusiv în varianta V4C Toric.